Confuzia...

În momentele de suferință, când parcă totul se întoarce împotriva sa, omul devine extrem de vulnerabil și se agață de orice mică scânteie de speranță, orice om care-i vine în cale cu scopuri aparent bune.

Se încrede ușor în oameni, se confesează, se apropie sufletește. Este sleit de puteri și nu are capacitatea de a raționaliza, de a analiza, de a se gândi la consecințe. El se înăbusă în propriul zbucium sufletesc și apropie de sine orice persoană care sosește pentru a-i oferi un sprijin, o mângâiere, o consolare.

Își lasă capul pe orice umăr fără a se gîndi că, mâine acel umăr ar putea deveni pietros și s-ar putea să-l rănească. Strânge-n palmă orice mână care se oferă să-l scoată la suprafață fără a se gândi că, mâine acea mînă ar putea să-l lovească. Îmbrățișează pe cel care îi oferă un cuvânt de-ncurajare fără a se gîndi că, mâine acel cuvînt ar putea fi rostit împotriva sa.

Așa e sufletul omului...flămând de iubire și căldură. Oricât n-am încerca să negăm, cu toții apropiem oameni nepotriviți în momentele noastre de maximă sensibilitate. Păcat că nu putem să-i vedem obiectiv la momentul potrivit pe cei care ni se prezintă drept niște salvatori, dar se dovedesc a fi doar impostori.

Atunci când în sfârșit reușim să-i vedem cu adevărat, să-i descoperim dincolo de măștile ce le afișau, avem senzația că ne-am trezit dintr-un vis în care toate simțurile ne-au fost amorțite. Iar cînd ne trezim, nu mai vedem oameni dornici să ne ajute, să ne fie alături, să ne iubească, să ne înțeleagă, să ne accepte, ci doar marionete care joacă roluri diferite de fiecare dată, hipnotizându-ne cu o substanță otrăvitoare. Și-atunci, tot ce rămân sunt doar semnele de întrebare...

Și confuzia...

Marinela Lungu

18.05.2016