sâmbătă, 12 martie 2016

Cuvinte învechite

Există tot felul de cuvinte în lume. Unele tămăduitoare, iar altele care din contră ucid. Pe unele dintre ele le-am asculta fără întrerupere. Ne fac atît de bine, ne aduc atîta lumină în suflet, ne încurajează și ne motivează. Altele, dimpotrivă, ne întunecă și ne enervează, ne rănesc și ne dor, ne torturează și ne chinuie...Toate-s cuvinte, dar atît de diferite.
Mai există cuvinte care ne provoacă o anumită dependență. Ajungem să iubim oamenii doar pentru cuvinte, iar asta probabil e cel mai grav. Nu iubești omul în sine. Nu-l cunoști suficient, dar te simți atașat de multitudinea cuvintelor dulci pe care le rostește. Îi iubești cuvintele. Cuvinte care ți se agață de suflet și rămîn acolo, iar tu crezi că-ți țin de cald...
Te trezești și adormi cu ele. Le asculți din nou și din nou. Le citești fără a obosi. Le rosești în voce tare, le analizezi, le zîmbești, le privești încercînd să vezi în ele omul care le-a rostit. Și-ți imaginezi că iubești acel om. Se creează falsa impresie că într-adevăr acel om ți-e indispensabil, ți-e necesar, ți-e drag. Trăiești crezînd că ai nevoie de el, că îți oferă acele lucruri după care tînjeai, acele emoții netrăite, acele clipe de mare valoare. Te avînți în acea poveste în care „pescuiești” cuvinte calde și dulci...
Te regăsești în rai. Îți construiești Paradisul din vise. Trăiești în el ca într-un adăpost al tău. Dormi pe iluzii. Te învelești cu acele cuvinte. Te ascunzi de realitate, o ignori, o alungi, o negi. Nu-ți pasă decît de ceea ce-ți vorbește sufletul tău și al celor care te cuceresc tandru cu vorbe încîntătoare. Îți croiești bucurii pînă și din virgule, îți împletești fericiri pînă și din propozițiile formulate mai stîngaci. Zîmbești chiar și-atunci cînd vreo frază începe cu literă mică...Înțelesul contează, asta îți spui în gînd. 
E-o lume de basm. E lumea ta. E universul tău imaginar.
Dar vine un moment în care cerneala se împrăștie pe acea coală de hîrtie albă, imaculată. Se pătează și cuvintele își pierd din esență și profunzime. Devin șterse și lipsite de farmec. Este clipa în care te plictisești. Așa cum la un moment dat cuvintele par a fi TOTUL, există și-un moment în care ele nu te mai mișcă, nu te mai ating, nu te mai impresionează. Ele devin NIMIC. Te saturi să iluzionezi, să visezi, să născocești lucruri. Atunci începi să-ți dorești realitate, să-ți dorești să simți că firul vieții te atinge, nu doar trece pe lîngă tine aievea. Vrei să simți ceva palpabil, nu dar închipuit. Simți nevoia să-ți lași capul pe umărul cuiva, să-l simți lîngă tine, nu să te sprijini pe cuvinte... Pur și simplu obosești de propriile închipuiri. Totul ți se pare doar o nălucire...Ți se amărăște inima ca fierea și nu mai găsești nimic nou în acele cuvinte.  Îți sună patetice, învechite, lipsite de autenticitate. Începi să îți dorești ceva concret, să-ți dai seama că jumătățile de măsură nu te împlinesc ca om, ci te dezamagăsesc și te storc de puteri. Înțelegi că te consumi în zadar, că-ți irosești sentimentele, răbdarea, timpul.  Sufletul are nevoie de mult, mult mai mult și nu se mulțumește doar cu niște cuvinte lipsite de autenticitate.
Cuvintele, pentru a avea o influență pozitivă a omului trebuie rostite din suflet, cu tîlc și sinceritate!

Marinela Lungu
12.03.2016


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu