vineri, 15 ianuarie 2016

Și totuși...

Și totuși...ce dragoste mare într-o lume atît de mică.
Am fost și noi doi oameni nebuni după iubire. Am căutat și noi ceva ce poate nu există. Ne-am avîntat ca toți ceilalți spre fericire. Și poate ca mulți alții ne-am îngropat unul pe altul... Ce-a fost? Mă-ntreb și-acum...
Nu-mi pot răspunde. Pare să fi fost un roman. Poate o aventură. Dar cel mai potrivit ar fi o nebunie în care am visat că zburăm împreună, cînd de fapt ne adînceam sub pămînt...
Te-am văzut căzînd  în hăuri necunoscute. Și m-am avîntat să te ajut, să-ți ofer mîna și să te salvez. Pînă să-mi dau bine seama tu m-ai tras în  jos și am căzut odată cu tine în abis. Ce-mi păsa? Tu mă țineai de mînă. Restul mi-era indiferent. Trăiam într-o lume sumbră. Eu mă împrietenisem cu întunericul. Trăiam într-o lume a dictaturii. Eu mă supuneam. Trăiam într-o lume a poveștilor inventate. Eu le ascultam și le credeam. Mai mult, eu însămi trăiam o poveste inventată. Iluzionam cînd simțeam că n-aveam niciun fir de speranță de care să mă agăț. Îl inventam. Iată rodul acestei povești inventate. Am învățat și eu să creez acel „ceva” care-mi lipsește. Mi-era întuneric mereu. Și eram singură întotdeauna. Cu toate astea, eu vedeam lumină, eu vedeam speranță, eu vedeam iubire. Asemeni unui orb care nevăzînd, crează cu mintea cele visate, cele dorite. Și astfel am mers mult pe drumul ce nu-l pot numi al nostru, deși aș fi vrut...
Eram convinsă că ești adăpostul meu. Astăzi realizez c-ai fost doar umbra ce m-a privat de lumină. Eram convinsă că erai cel care mă încălzea. Astăzi îmi dau seama că erai doar cel care mă obișnuia cu frigul. Eram convinsă că mă iubeai. Astăzi nu pot să spun decît că a fost o dragostea cum nu cred că va mai fi...
Ea nu se definește. Am fost nebuni. Am fost iluzioniști. Am fost unici. Dar nu în sensul la care se gîndesc toți cînd aud aceste cuvinte. Nu în sensul bun. Am fost cum știm doar noi...
Și totuși...ție îți datorez atît de multe... Tu m-ai învățat să trăiesc și-n infern. De aceea mi-a fost greu să accept despărțirea noastră. Nu pentru că aș fi cunoscut Paradisul alături de tine, ci pentru că eram atît de obișnuită cu acea lume întunecoasă și dureroasă, încît revenirea la lumea mea de dinainte a fost extrem de usturătoare și grea...
Atît de mult mă înspăimînta faptul că-ntr-o zi ai să mă lași, încît aș fi preferat să te las eu pe tine, decît să suport abandonul tău. Căci știam sigur că într-o zi va trebui să ne despărțim. Așa era scris...Și așa a fost.
...și totuși! Ce dragoste mare într-o lume atît de mică...Ce dragoste bizară într-o lume tot atît de bizară...
Din "Singură cu mine".
 Marinela Lungu
15.01.2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu