miercuri, 16 decembrie 2015

Interpretarea monologului și emoția acestuia

Interpretarea monologului la conferința de totalizare a Campaniei naționale
                      "Copii Moldovei citesc o carte - 2015" (11.12.2015)
Scriind și citind eu totodată trăiesc ceea ce scriu și citesc.
Nu m-am gîndit niciodată să interpretez un fragment dintr-o carte în fața unui public larg. Dar s-a întîmplat. Este vorba de monologul eroinei principale Ana din romanul "Și tu ești singur?" de Aurelian Silvestru. Pentru prima dată l-am interpretat în cadrul întîlnirii cu scriitorul în liceul nostru. Eu sunt foarte marcată de acest monolog. Citindu-l pentru prima dată lăcrimam. Are un impact emoțional foarte puternic. Așa s-a întîmplat și la intepretarea lui: lăcrimam și eu, dar și autorul. Acest lucru mi-a provocat o emoție de nedescris. Faptul că cel care scrisese aceste rînduri interpretate de mine avea lacrimi în ochi îmi confirmase faptul că interpretez bine. I-a plăcut atît de mult încît mi-a sugerat să mai interpretez o dată la conferința de totalizare a Campaniei naționale "Copii Moldovei citesc o carte - 2015" (pe data de 11.12.2015). Pentru mine nu poate fi decît o plăcere și o bucurie. Sunt foarte atașată de povestea romanului, de personaje și nemjilocit de autor. Citindu-l și vorbind cu el descoperi o lume nouă plină de frumusețe sufletească. Aș interpreta monologul de fiecare dată cu o emoție deosebită.
Vă las aici momentul de la conferință: Marinela Lungu - Monolog de la finalul romanului "Și tu ești singur?"(de Aurelian Silvestru)

Iată și monologul de la finalul romanului:
" Alerg din nou. Acum spre gară. Sute de călători vin dinspre gară spre stațiile auto. Înaintez cu greu, dau peste oameni. Unii mă ceartă, nu-i iau în seamă. Nu mă gîndesc decît la faptul că Manole mă părăsește pentru totdeauna. 

Cîndva, visam la el ca la un prinț ce va veni pe calul său alb și mă va duce pe lîngă un foișor la palatul nostru. Războiul, însă, m-a shimbat. Am devenit rațională. Romantica din mine a murit...
Și totuși încă mai sper la o poveste cu un final fericit. Sper să-l găsesc și să-l conving că e nedrept ca viața să continue fără el. Nu-mi pasă că a rămas schilod. Cea mai cumplită rană e singurătatea.
Aud un șuier de locomotivă. Simt că e trenul ce ne-ar putea despărți.
Așteaptă! , vreau să strig! Dar nu am decît putere pentru a fugi. Undeva, pe peronul din dreapta îl zăresc pe Manole. O clipă ochii ni se întrezăresc și am impresia că vrea să-mi vină în întîmpinare, dar...îmi întoarce spatele și ajutat de cineva urcă-n tren.

De ce?! Rămîn înmărmurită, de parcă scena de pe Nistru unde fusese rănit s-ar repeta. Aud chiar și zgomotul împușcăturii, doar că acum victima sunt eu. Zac la pămînt tristă, îngenuncheată, bulversată. Vreau să mă prind de ultimul vagon, dar cad...Sunt la pămînt. Viața mă lasă în afara ei...

„De ce ești singură?” , mă întreabă cineva cu vocea lui. Înalț privirea și mută de uimire mă pomenesc în față cu Manole. Stă chiar pe cea de-a doua platformă, sprijinit într-un baston, un pic îmbătrînit, dar la fel de optimist și viguros precum l-am știut dintotdeauna.
Sar peste ecartament și mă topesc în brațele lui. Manole mă strînge cu putere și mă ajută să conșteintizez că am învins singurătatea...
Stînca Tăcerii străjuiește din nou intratea în cetate. Nimic nu s-a schimbat. Eternitatea e alături. Doar că eu sunt alta...O fată convinsă că iubirea e singura cetate în care merită să mori! "
Interpretarea monologului la întîlnirea cu scriitorul în liceul nostru (26.11.2015)

Marinela Lungu
16.12.2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu